miercuri, 1 decembrie 2010

Economie în poveşti de citit la gura sobei

III. Aventurile negustorului de postăvuri - despre muncă, nevoi şi valoare
Un negustor de postăvuri se pregatea să-şi descarce marfa  în portul unei colonii al cărei ţărm era vestit pentru perlele ce creşteau în adîncuri, extrem de apreciate în ţara de origine a negustorului.  În timp ce marinarii transportau postăvurile de pe corabie, un tînar indigen ieşea cu canoea în larg pentru a pescui cîteva perle.
Efortul depus de acest tînar de a se scufunda şi de a-şi ţine respiraţia o perioadă îndelungată le-a atras atenţia marinarilor de pe corabie, care începuseră să discute despre activitatea vînătorului de perle. După discuţia iniţială despre capacitatea acestuia de a-şi ţine respiraţia în timp ce înoată, o nouă discuţie mai aprigă i-a divizat pe marinari în două tabere. Unii susţineau că valoarea ridicată a perlelor este rezultatul eforul intens depus de tînărul indigen, ceilalţi susţineau că datorită faptului că perlele au o valoare ridicată, tînarul se scufundă. Echipajul era pus în faţa unei aporii. Vînătorul de perle se scufunda deoarece perlele au o valoare mare sau perlele aveau o valoare mare datorită faptului că se scufunda şi depunea un efort intens?
Răspunsul îl vor afla abia spre amiază cînd negustorul de postăvuri le va povesti discuţia la care a asistat între acel tînăr vînător de perle şi bijutierul care achiziţiona perle.
După livrarea mărfii şi încasarea sumei de bani, negustorul s-a îndreptat spre magazinele şi depozitele din apropierea portului pentru a cumpăra bunuri pe care le va putea vinde în capitala la un preţ superior. Una dintre cele mai rentabile activităţi era fără îndoială comerţul cu perle. Astfel, a intrat în magazinul unui vechi prieten care era şi un vestit bijutier ce achiziţiona perle.
În magazin a fost nevoit să aştepte ca bijutierul să termine negocierea cu tînărul indigen care i-a oferit două perle identice, albe, perfect sferice, avînd aceleaşi dimensiuni, dar dorea ca pentru prima perla să primească un preţ mai mare decît pe cea de-a doua, întrucît pentru prima perla şi-a petrecut jumatate de zi scufundîndu-se de cîteva ori, înotînd pînă la epuizare şi abia din a opta încercare a reuşit să găsească o scoică ce conţinea o perlă, iar pe cea de-a doua a găsit-o pe plajă, într-o scoică ce fusese adusă de valuri, pentru obţinerea căreia nu a făcut decît să ridice acea scoică şi să o desfacă.
Evident, bijutierul i-a plătit aceeaşi sumă de bani pentru cele două perle identice, întrucît pentru el nu era relevant efortul depus de furnizorul său, ci însuşirile pe care le au bunurile oferite.
După achiziţionarea a o sută de perle şi a altor materiale ce aveau căutare în capitala ţării de origine, negustorul dă ordin pentru îmbarcare şi ridicarea ancorei. Corabia se îndrepta spre ţara de origine a marinarilor. După două zile de navigare, o furtună puternică a înconjurat corabia, rupînd pînzele şi catargul de la prova. Vasul începuse să se încline puternic şi apa a inundat cala, marinarii fiind nevoiţi să desfacă bărcile şi să sară în apă. Negustorul a rămas captiv în cabina sa, vasul răsturnîndu-se, nu a reuşit să iasă deoarece uşa era acum dedesubt iar apa pătrundea cu viteză. Pentru cîteva ore, a reuşit să supravieţuiască respirînd aerul rămas într-o pungă de aer ce s-a format deasupra. Dar negustorul ştia că în scurt timp aerul avea să devină irespirabil.
În acel moment, ar fi plătit oricît pentru încă puţin aer, ar fi cedat fără remuşcare cele o sută de perle şi întreaga încărcătură pentru puţin aer curat. Aerul, un element extrem de util care în condiţii normale nu are nicio valoare cît timp nevoia de aer este satisfăcută în prezent şi în viitorul previzibil, devenise lucrul cel mai valoros în schimbul căruia ar fi plătit întreaga sa avere în momentul în care nevoia de aer începuse să nu mai fie pe deplin satisfăcută.
O izbitură puternică urmată de înclinarea laterală a corabiei i-a permis bietului negustor să iasă din încăpere. Nava se izbise de o stîncă din apropierea unei insule. Era salvat! Doar cîteva zeci de metri îl despărţeau de ţărm. Cu ultimele eforturi a reuşit să salveze cinci saci de grîu pe care să-i transporte pe uscat, în timp ce vasul se dezmembra sub acţiunea valurilor puternice.
În dimineaţa următoare, negustorul a hotărît să-şi organizeze resursele pentru a reuşi să supravieţuiască pe această insulă necunoscută. A decis să stabilească modul cum va utiliza fiecare sac (sacii fiind identici):
- primul sac îi va servi pentru prepararea pîinii care îi va asigura supravieţuirea pentru un an;
- cel de-al doilea sac pentru hrănirea unor păsări şi animale mici care îi vor asigura o dietă echilibrată, un aport de ouă şi carne care îi vor menţine vitalitatea şi sănătatea;
- cel de-al treilea sac ca material săditor astfel încît să obţină o recoltă ce îi va permite să supravieţuiască încă un an;
- cel de-al patrulea sac va fi utilizat pentru prepararea unei băuturi alcoolice care îi va menţine o stare de spirit ridicată;
- iar al cincilea sac ca hrană pentru domesticirea unor animale care îi vor ţine companie.
După numai două zile, întrucît sacii nu au fost depozitaţi corespunzător, cîteva rozătoare i-au mîncat grînele din primul sac. Va renunţa negustorul naufragiat la pîine, va renunţa să se mai hrănească? Categoric, va alege să trăiască renunţînd la satisfacerea celei mai puţin importante nevoi (domesticirea unor vietăţi care vor deveni animale de companie). Indiferent ce sac a fost pierdut, negustorul a pierdut satisfacţia pe care ar fi obţinut-o prin îndeplinirea ultimei dorinţe (ca importanţă). Dacă ar fi rămas cu doar trei saci, ar fi renunţat la satisfacerea nevoii cea mai puţin importantă  imediat următoare, ş.a.m.d.. Valoarea oricărui sac de grîu este egală cu intensitatea satisfacţiei obţinută de acoperirea celei mai puţin importante nevoi. Dacă ar fi deţinut o sută de saci de grîu, valoarea oricărui sac de grîu ar fi fost foarte mică, deoarece toate nevoile, care depindeau de posesia şi utilizarea acestui bun, ar fi fost complet satisfăcute.
Pe măsură ce cantitatea dintr-un bun creşte, valoarea sa scade, pentru că utilitatea marginală scade. Cu cât sînt mai puţine bunuri, cu atât utilitatea marginală şi valoarea acelor bunuri sînt mai mari.
Probabil cel mai mare mit economic: valoarea creată de cantitatea utilizată de factori de producţie (sau doar de muncă),  îşi are originea într-o eroare a liberalilor clasici, îndeosebi a lui David Ricardo. Această greşeală a avut ca efect apariţia „socialismului ştiinţific", facînd astfel posibilă apariţia celui mai aberant sistem economic: comunismul, care însă ne oferă şi un bun exemplu care arată că valoarea nu este creată de factorii de producţie.
În România, în anii 80, s-au construit blocuri de locuinţe după acelaşi proiect, în cartiere noi, pe terenuri agricole, în localităţi diferite, pentru realizarea cărora au fost utilizate aceleaşi cantităţi de materiale, energie, utilaje şi forţă de muncă, dar valoarea din prezent al unui apartament într-un astfel de bloc este mult mai mare în capitală decît în oraşele de pe Valea Jiului (repet, deşi s-a folosit aceeaşi cantitate de muncă, de materiale, etc.).  Care este diferenţa?  Explicaţia este că sînt mai mulţi oameni care îşi doresc  (din diferite motive) un apartament într-un astfel de bloc în Bucureşti, decît cei care îşi doresc un apartament identic într-un oraş din Valea Jiului.
Valoarea este creată de intensitatea cu care oamenii îşi doresc un bun, nicidecum de efortul pe care l-au depus pentru transformarea acelui obiect. Din acest motiv, alocarea justă a resurselor în societate trebuie realizată după valoare (cît de mult îşi doresc ceilalţi rezultatul acţiunii unui om), nu după merit (efortul pe care l-a depus producătorul acelui bun).

Un comentariu:

  1. Lipseste sursa acestor istorioare :
    http://www.ecol.ro/content/economie-in-povesti-de-citit-la-gura-sobei

    RăspundețiȘtergere