Economie în poveşti de citit la gura sobei 

Vacanţa de iarnă este timpul pentru cadouri, colinde, pentru întîlnirea cu cei dragi, pentru poveşti la gura sobei şi depănat amintiri, pentru vin fiert cu scorţişoară şi cozonac cald. Vă propun să lecturaţi trei poveşti, ţesute în jurul pildelor unor economişti celebri, din secolele trecute. Deşi sînt rodul imaginaţiei, istorioarele descriu fenomene ce au avut şi continuă să aibă o influenţă covîrşitoare asupra vieţii oamenilor. Sper că ceea ce veţi lectura în continuare vă va reaminti cu placere de poveştile pe care le citeaţi în copilărie, lîngă brad, dincolo de învăţămintele economice - de manual - ale expunerii.
I. Bunele intenţii ale împăratului - preţul maximal
În perioada crizei secolului III a Imperiului Roman, un general s-a remarcat în luptă şi a reuşit să patrundă în Roma cu legiunile sale, autoproclamîndu-se împărat. Pentru a-şi legitima noul statut şi pentru a fi acceptat de mase, a  hotărît să se consulte cu membrii  diferitelor categorii sociale pentru a decide ce măsuri trebuie luate pentru rezolvarea crizei. A primit în audienţă reprezentanţii celor mai importante categorii sociale şi profesionale. Cel mai puternic l-a impresionat delegaţia mamelor din imperiu,  femeile ce purtau în braţe nou-născuţi (viitorul măreţului imperiu).
La solicitarea acestora, care considerau că preţul laptelui, de aproximativ 8 denari/sextarius, era foarte mare şi nu îşi puteau hrăni satisfăcător copiii, împăratul s-a decis să acţioneze. Pentru a rezolva problema, dar şi pentru a obţine sprijinul politic al cetăţenilor Romei, a impus printr-un edict, un preţ maxim pe piaţa laptelui de 3 denari/ sextarius, nerespectarea acestei reguli pedepsindu-se cu moartea.
O măsură bună au considerat unii, „un împărat ce se gîndeşte la popor" au spus cu siguranţă majoritatea... Categoric, cetăţenii Romei erau fericiţi că în sfîrşit a apărut un conducător atent la nevoile poporului. Un împarat bun era concluzia tuturor discuţiilor; „trimisul zeilor" ce avea să le rezolve toate problemele era titlul primit de la preoţii lui Apollo. Un val de simpatie şi un optimism nemaiîntîlnit din timpul marilor cuceriri a pus stăpînire pe locuitorii vechii cetăţi.
Soldaţii credincioşi ai proaspătului împărat, căliţi în luptele grele pentru apărarea limesului, în care i-a condus cu atîta vitejie, au sancţionat fără milă şi cea mai mică abatere de la noua regulă. Pedepsele exemplare, controalele permanente şi vigilenţa de neînduplecat a soldaţilor au descurajat orice încercare vizibilă de încălcare a noii reguli.
Dar după doar cîteva zile laptele era tot mai greu de găsit. Fermierii nu-şi mai permiteau să aducă laptele în pieţe, grînele pentru hrana zilnică a unei vite erau mai scumpe decît venitul obţinut după vînzarea întregii cantităţi de lapte produsă de acel animal. Văcarii nu au mai vîndut lapte şi au decis să sacrifice vitele pentru a vinde carnea, dar în scurt timp, pieţele Romei au fost pline de carne peste măsură. Bineînţeles, preţul cărnii s-a prăbuşit din cauza ofertei crescute şi multe animale au murit pentru că nu au mai putut fi hrănite(grînele erau scumpe, preţul laptelui şi cărnii era scăzut ), fiind abandonate pe cîmpurile din jurul cetăţii eterne. Imaginea vacilor flămînde, aflate în agonie pe cîmpurile din jurul cetăţii se dezvăluia, în acele zile, călătorilor. Cadavrele în descompunere ale animalelor abandonate făceau aerul irespirabil în apropierea porţilor „capitalei lumii".
Foarte puţini erau cei care se încumetau să vîndă lapte pe „piaţa neagră" din cauza pedepselor extrem de dure, preţul practicat de cei care riscau era exorbitant şi doar famiile foarte bogate şi-l permiteau; zvonurile spuneau că preţul pe piaţa neagră ar fi fost chiar de 30 denari.  Şi carnea de vită a devenit o raritate în săptămînile următoare, preţul crescînd ameţitor. Cei care şi-au abandonat vitele, acum regretau amarnic.
Împăratul, înştiinţat de absenţa laptelui pe tejghele şi de apariţia unei pieţe „subterane", a ordonant intensificarea controalelor.  La cea mai mică suspiciune, oamenii erau arestaţi, bătuţi şi torturaţi, dar singura consecinţă a fost creşterea preţului pe „piaţa neagră". O atmosferă paranoică s-a aşternut deasupra Romei, denunţurile s-au înmulţit, fiecare îşi suspecta vecinul, unii chiar au încercat să se răzbune pe cei cu care avuseseră diferite conflicte în trecut, acuzîndu-i că sînt speculanţi ce vînd pe ascuns lapte la un preţ foarte mare.
Au început să apară opinii care susţineau că la originea crizei ar fi, de fapt, constituirea unui cartel ocult ce a depozitat tot laptele în catacombele Romei pentru a-l vinde pe ascuns la un preţ exorbitant. Oricît au căutat soldaţii, nu au găsit niciun astfel de depozit şi nici indicii despre existenţa vreunui cartel. Oricum, teoria cartelului ocult  nu i se părea credibilă nici împaratului, laptele fiind un produs extrem de perisabil.
Dar plînsetele copiilor înfometaţi, parcă i-au înnebunit pe părinţi. Din ce în ce mai mulţi au început să iasă pe străzi şi să-şi strige durerea. Criza alimentară, aparută ca urmare a măsurilor împăratului, a produs revolta populaţiei, iar nefericitul general a trebuit să fugă din cetate cu cei cîţiva soldaţi care i-au mai rămas credincioşi.
După ce a fost retrasă această limită preţul laptelui nu a revenit la nivelul de dinaintea impunerii preţului maximal, fiind de aproximativ 18 denari; mult mai mare decît inainte, nu prea mai erau animale care să producă lapte.
Această povestire este o ficţiune, ceea ce s-a întîmplat în realitate a fost mult mai grav. În anul 301, Diocleţian a stabilit prin Edictul preţurilor maximale, limita superioară a preţului nu doar pentru un singur bun, ci pentru aproximativ o mie de produse. Următorul împărat, Constantin, avea să mute capitala, moment considerat de mulţi istorici, sfîrşitul Imperiului Roman.

Economie în poveşti de citit la gura sobei 

II. Revolta marinarilor (sau cum a apărut salariul minim)
Într-o zi răcoroasă din toamna anului 1651, într-un  port englez,  un căpitan care tocmai a cumpărat un vas nou, anunţă public că recrutează echipaj pentru o călătorie pînă în America. Are nevoie de zece marinari şi le promite că le oferă în schimb hrană compusă din 500 g de orez/zi. Salariul (orezul) este tentant şi reuşeşte destul de repede să îşi strîngă echipajul.
Călătoria va dura  21 de zile. Deoarece cunoaşte foarte bine traseul şi ştie că nu poate întîrzia mai mult de o zi, viteza vîntului şi a curenţilor marini fiind constantă, cumpără din port aproximativ 120 kg de orez, hrana sa şi a membrilor echipajului pînă la destinaţie unde va vinde marfa şi va cumpara alimentele pentru întoarcere.
Toată lumea este fericită, se îmbarcă, fiecare se aşează la postul său... unii dintre ei se cunoşteau deja, spiritul de camaraderie pare să-i însufleţească pe experimentaţii marinari. Dar după 3 zile de călătorie, un grup format dintre cei mai puternici marinari, se revoltă, sprijiniţi mai mult sau mai puţin, şi de ceilalţi membri ai echipajului. Astfel, ei intră în cabina căpitanului, îl scot cu forţa pe punte şi îi cer să le crească raţia zilnică de hrană la cel puţin 700 g/zi pînă la sfîrşitul călătoriei pentru fiecare marinar (salariul minim)!
Bineînţeles, ameninţat cu moartea, avînd sabia deasupra capului, le promite ce vor să audă!  Spre amiază, cînd marinarii se întorc la posturile lor, căpitanul intră împreună cu liderul revoltei în cabina sa, să discute variantele în care poate să asigure hrana promisă. Căpitanul se oferă să renunţe la o parte din hrana sa zilnică, însă nu este suficient.
O idee le-a încolţit celor doi: singura soluţie realistă, în condiţia stocului limitat de alimente, este să renunţe la o parte din echipaj. Sînt în mijlocul oceanului, să se întoarcă înapoi nu doresc nici marinarii, dar şi marfa transportată trebuie să ajungă la data stabilită. Căpitanul este nevoit să renunţe la doi marinari. Nu poate renunţa la niciunul dintre cei din grupul răzvrătit, pentru că sînt "solidari" şi nu vor accepta, nu poate să renunţe nici la marinarii foarte buni, de care are cea mai mare nevoie... într-un tîrzîu, hotărăşte să renunţe la cel mai tînăr şi la cel mai bătrîn.
Liderul răzvrătiţilor este de acord şi propune să îi arunce peste bord, dar căpitanul, nefiind un criminal, decide să îi arunce în cală şi să fie hrăniţi cu resturile de mîncare ale celorlalţi marinari (ajutorul de şomaj)!
În 1824, autorităţile impun în Australia şi Noua Zeelandă o limită inferioară a salariului, această măsură fiind preluată apoi de majoritatea statelor. Consecinţa acestei măsuri a fost distrugerea locurilor de muncă pentru milioane de oameni şi trimiterea lor în şomaj forţat.

Economie în poveşti de citit la gura sobei

III. Aventurile negustorului de postăvuri - despre muncă, nevoi şi valoare

Un negustor de postăvuri se pregatea să-şi descarce marfa  în portul unei colonii al cărei ţărm era vestit pentru perlele ce creşteau în adîncuri, extrem de apreciate în ţara de origine a negustorului.  În timp ce marinarii transportau postăvurile de pe corabie, un tînar indigen ieşea cu canoea în larg pentru a pescui cîteva perle.
Efortul depus de acest tînar de a se scufunda şi de a-şi ţine respiraţia o perioadă îndelungată le-a atras atenţia marinarilor de pe corabie, care începuseră să discute despre activitatea vînătorului de perle. După discuţia iniţială despre capacitatea acestuia de a-şi ţine respiraţia în timp ce înoată, o nouă discuţie mai aprigă i-a divizat pe marinari în două tabere. Unii susţineau că valoarea ridicată a perlelor este rezultatul eforul intens depus de tînărul indigen, ceilalţi susţineau că datorită faptului că perlele au o valoare ridicată, tînarul se scufundă. Echipajul era pus în faţa unei aporii. Vînătorul de perle se scufunda deoarece perlele au o valoare mare sau perlele aveau o valoare mare datorită faptului că se scufunda şi depunea un efort intens?
Răspunsul îl vor afla abia spre amiază cînd negustorul de postăvuri le va povesti discuţia la care a asistat între acel tînăr vînător de perle şi bijutierul care achiziţiona perle.
După livrarea mărfii şi încasarea sumei de bani, negustorul s-a îndreptat spre magazinele şi depozitele din apropierea portului pentru a cumpăra bunuri pe care le va putea vinde în capitala la un preţ superior. Una dintre cele mai rentabile activităţi era fără îndoială comerţul cu perle. Astfel, a intrat în magazinul unui vechi prieten care era şi un vestit bijutier ce achiziţiona perle.
În magazin a fost nevoit să aştepte ca bijutierul să termine negocierea cu tînărul indigen care i-a oferit două perle identice, albe, perfect sferice, avînd aceleaşi dimensiuni, dar dorea ca pentru prima perla să primească un preţ mai mare decît pe cea de-a doua, întrucît pentru prima perla şi-a petrecut jumatate de zi scufundîndu-se de cîteva ori, înotînd pînă la epuizare şi abia din a opta încercare a reuşit să găsească o scoică ce conţinea o perlă, iar pe cea de-a doua a găsit-o pe plajă, într-o scoică ce fusese adusă de valuri, pentru obţinerea căreia nu a făcut decît să ridice acea scoică şi să o desfacă.
Evident, bijutierul i-a plătit aceeaşi sumă de bani pentru cele două perle identice, întrucît pentru el nu era relevant efortul depus de furnizorul său, ci însuşirile pe care le au bunurile oferite.
După achiziţionarea a o sută de perle şi a altor materiale ce aveau căutare în capitala ţării de origine, negustorul dă ordin pentru îmbarcare şi ridicarea ancorei. Corabia se îndrepta spre ţara de origine a marinarilor. După două zile de navigare, o furtună puternică a înconjurat corabia, rupînd pînzele şi catargul de la prova. Vasul începuse să se încline puternic şi apa a inundat cala, marinarii fiind nevoiţi să desfacă bărcile şi să sară în apă. Negustorul a rămas captiv în cabina sa, vasul răsturnîndu-se, nu a reuşit să iasă deoarece uşa era acum dedesubt iar apa pătrundea cu viteză. Pentru cîteva ore, a reuşit să supravieţuiască respirînd aerul rămas într-o pungă de aer ce s-a format deasupra. Dar negustorul ştia că în scurt timp aerul avea să devină irespirabil.
În acel moment, ar fi plătit oricît pentru încă puţin aer, ar fi cedat fără remuşcare cele o sută de perle şi întreaga încărcătură pentru puţin aer curat. Aerul, un element extrem de util care în condiţii normale nu are nicio valoare cît timp nevoia de aer este satisfăcută în prezent şi în viitorul previzibil, devenise lucrul cel mai valoros în schimbul căruia ar fi plătit întreaga sa avere în momentul în care nevoia de aer începuse să nu mai fie pe deplin satisfăcută.
O izbitură puternică urmată de înclinarea laterală a corabiei i-a permis bietului negustor să iasă din încăpere. Nava se izbise de o stîncă din apropierea unei insule. Era salvat! Doar cîteva zeci de metri îl despărţeau de ţărm. Cu ultimele eforturi a reuşit să salveze cinci saci de grîu pe care să-i transporte pe uscat, în timp ce vasul se dezmembra sub acţiunea valurilor puternice.
În dimineaţa următoare, negustorul a hotărît să-şi organizeze resursele pentru a reuşi să supravieţuiască pe această insulă necunoscută. A decis să stabilească modul cum va utiliza fiecare sac (sacii fiind identici):
- primul sac îi va servi pentru prepararea pîinii care îi va asigura supravieţuirea pentru un an;
- cel de-al doilea sac pentru hrănirea unor păsări şi animale mici care îi vor asigura o dietă echilibrată, un aport de ouă şi carne care îi vor menţine vitalitatea şi sănătatea;
- cel de-al treilea sac ca material săditor astfel încît să obţină o recoltă ce îi va permite să supravieţuiască încă un an;
- cel de-al patrulea sac va fi utilizat pentru prepararea unei băuturi alcoolice care îi va menţine o stare de spirit ridicată;
- iar al cincilea sac ca hrană pentru domesticirea unor animale care îi vor ţine companie.
După numai două zile, întrucît sacii nu au fost depozitaţi corespunzător, cîteva rozătoare i-au mîncat grînele din primul sac. Va renunţa negustorul naufragiat la pîine, va renunţa să se mai hrănească? Categoric, va alege să trăiască renunţînd la satisfacerea celei mai puţin importante nevoi (domesticirea unor vietăţi care vor deveni animale de companie). Indiferent ce sac a fost pierdut, negustorul a pierdut satisfacţia pe care ar fi obţinut-o prin îndeplinirea ultimei dorinţe (ca importanţă). Dacă ar fi rămas cu doar trei saci, ar fi renunţat la satisfacerea nevoii cea mai puţin importantă  imediat următoare, ş.a.m.d.. Valoarea oricărui sac de grîu este egală cu intensitatea satisfacţiei obţinută de acoperirea celei mai puţin importante nevoi. Dacă ar fi deţinut o sută de saci de grîu, valoarea oricărui sac de grîu ar fi fost foarte mică, deoarece toate nevoile, care depindeau de posesia şi utilizarea acestui bun, ar fi fost complet satisfăcute.
Pe măsură ce cantitatea dintr-un bun creşte, valoarea sa scade, pentru că utilitatea marginală scade. Cu cât sînt mai puţine bunuri, cu atât utilitatea marginală şi valoarea acelor bunuri sînt mai mari.
Probabil cel mai mare mit economic: valoarea creată de cantitatea utilizată de factori de producţie (sau doar de muncă),  îşi are originea într-o eroare a liberalilor clasici, îndeosebi a lui David Ricardo. Această greşeală a avut ca efect apariţia „socialismului ştiinţific", facînd astfel posibilă apariţia celui mai aberant sistem economic: comunismul, care însă ne oferă şi un bun exemplu care arată că valoarea nu este creată de factorii de producţie.
În România, în anii 80, s-au construit blocuri de locuinţe după acelaşi proiect, în cartiere noi, pe terenuri agricole, în localităţi diferite, pentru realizarea cărora au fost utilizate aceleaşi cantităţi de materiale, energie, utilaje şi forţă de muncă, dar valoarea din prezent al unui apartament într-un astfel de bloc este mult mai mare în capitală decît în oraşele de pe Valea Jiului (repet, deşi s-a folosit aceeaşi cantitate de muncă, de materiale, etc.).  Care este diferenţa?  Explicaţia este că sînt mai mulţi oameni care îşi doresc  (din diferite motive) un apartament într-un astfel de bloc în Bucureşti, decît cei care îşi doresc un apartament identic într-un oraş din Valea Jiului.
Valoarea este creată de intensitatea cu care oamenii îşi doresc un bun, nicidecum de efortul pe care l-au depus pentru transformarea acelui obiect. Din acest motiv, alocarea justă a resurselor în societate trebuie realizată după valoare (cît de mult îşi doresc ceilalţi rezultatul acţiunii unui om), nu după merit (efortul pe care l-a depus producătorul acelui bun).